China’s ‘Come to Jesus’ Moment

apasati pe titlul de mai sus sau mergeti la: http://www.foreignpolicy.com/articles/2012/02/15/china_christian_awakening

Va pun si prima pagina mai jos, ca sa va deschid pofta la lectura:

BEIJING – Last spring, a delegation of 11 Chinese government officials visited Nairobi, Kenya. Their mission: to seek advice on how to promote Christianity in China. Wang Zuoan, director of the State Administration for Religious Affairs, which regulates religion in China, reportedly told Kenya’s Anglican archbishop that “religion is good for development.”

Amid growing social tension and an ominous economic outlook, some quarters of the officially atheist Chinese Communist Party seem to be warming to Christianity. Land is being donated, churches built, andresearch being conducted on positive Christian contributions — all by the Chinese government, which until recently treated religion as a harmful but unstoppable force. In 2001, Chinese President Jiang Zemin called for religion to be cautiously accommodated, but actively discouraged, and adapted to the socialist culture of atheism and materialism.

The traditional antipathy toward religion in the Communist Party stems from Karl Marx’s idea that it is the “opiate of the masses” that “dulls the pain of oppression” from capitalist aristocrats. In an egalitarian socialist society, there’s no need for this remnant of exploitation.

But recent moves toward religion suggest this ideological aversion is transforming along with China’s socioeconomic situation — albeit more slowly. Since Deng Xiaoping began opening China’s economy in 1978, its GDP has grown 40-fold with increasingly serious side effects. Corruption, yawning wealth inequality, environmental degradation, and the threat of a major banking crisisweigh on the Communist Party’s ability to maintain control. The religious opiate could be just what the doctor ordered for a nervous Communist Party.

Academic studies and think tanks devoted to studying religion’s political and sociological effects have been sponsored by government organs to explore topics such as Christianity’s role in developing the United States and Europe. And institutions like Fudan University’s Religious Studies Department in Shanghai and the Institute for Advanced Study of the Humanities and Religion at Beijing Normal University are becoming more common in Chinese academia.

“There’s a fair amount of overlap between the government agenda and the Christian agenda,” says Gerda Wielander, who researches Chinese religion and politics at the University of Westminster. “When you speak to [Chinese Christians] or look at the data, they all emphasize what good citizens they are and what good citizens they want to be, so there’s a lot for the government to tap into there.”

Last October, in the southern city of Foshan, a van ran over a 2-year-old girl. After pausing, the driver continued to drive over her again with the back tire. The video of the incident, which went viral and incited debate on the state of Chinese society, showed 18 bystanders walking past and ignoring the fallen girl until a scrap peddler eventually came to her aid. The driver later reportedly said he’d be liable for less money with a dead girl than an injured one.

For many Chinese, the incident highlighted some of the problems that have emerged from the post-socialist jettison of morality in the pursuit of material wealth. “The old moral system doesn’t work anymore, and the new one hasn’t been established,” says Fenggang Yang, a professor at Purdue University and author of Religion in China: Survival and Revival under Communist Rule. “Many people in society feel kind of lost and don’t know what to do.”

Deci, urmarea, aici. Sau apăsați jos în dreapta, acolo unde arată numărul paginilor, pe pagina 2, 3, 4…

(dar mai bine apăsați pe zona albastră de mai sus)

Să nu uităm că, potrivit mărturiilor colegilor lor de închisoare (de la sanatoriu-închisoare de la Târgul Ocna), evreul mesianic Richard Wurmbrandt s-a convertit la Ortodoxie sub influența lui Valeriu Gafencu, cel care și-a dat penicilina și a murit astfel pentru a salva viața lui Wurbrandt. Când a ieșit din închisoare înțeleg că nu a pomenit de acest episod, lucru care stârnește mirarea păr. Calciu în introducerea de la Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos…

În această zi sfântă cred că bun lucru este a vă anunța oficial că dorim inființarea unei fundații sau asociații românești de sprijinire a apostolatului ortodox (vom dezbate și despre numele și sfinții ocrotitori pe care ar trebui să-i aibă). Nu trebuie mers neapărat până în Africa sau Japonia pentru a face misiune, este mare lucru și să-i întoarcem spre Adevăr pe cei de lângă noi, așa cum a făcut-o cu prețul vieții sale Sfântul Valeriu Gafencu. Totul este să înțelegem firescul acestor gesturi misionare. Un alt părinte cu viață sfântă și moarte martirică, Gherasim Iscu, starețul întemnițat al mănăstirii Tismana, cel care a fost și el  misonar în Transnistria bolșevizată, a murit după ce și-a spovedit pe patul de moarte propriul călău – pe care a reușit să-l  întoarcă la Hristos. Iar întoarcerea apostaților la Hristos tot apostolat se cheamă!

Icoană cu unul dintre Sfinții Mucenici ai Închisorilor Comuniste: Gherasim Iscu, starețul măn. Tismana

Preluăm mai jos un articol apărut în revistaRost și altul apărut pe Hotnews, dedicat păr. Gherasim Iscu. Citiți și mărturiile foarte importante din această postare de pe Război întru Cuvânt dintr-un Ajun al Nașterii Domnului, cu poezia dedicată părintelui Gherasim Iscu de Vlariu Gafencu, „Sfântul Închisorilor”.

+++++++

Urmează imediat articolul de pe Rost on line (http://www.rostonline.org/rost/sep2003/gherasim.shtml). Atenție la subcapitolul: Misionar peste Nistru, cu detalii despre perioada misionară în zona rusificată și atheist bolșevizată a Transnistriei!:

„Aduceti-vă aminte de mai marii vostri!”

Părintele Gherasim Iscu pe frontul anticomunist

Foarte multi preoti ortodocsi s-au remarcat în lupta împotriva celei mai groaznice ideologii politice care pusese stăpânire pe România după 1945. Unii sunt cunoscuti, altii poate uitati pentru totdeauna de către noi, cei de astăzi. Este datoria noastră să-i evidentiem prin faptele prin care si-au apărat tara de ocupantul sovietic. Multi dintre acestia cunosteau loviturile comunismului date credintei crestine, în urma activitătii misionare de peste Nistru. Printre ei figurează părintele Gherasim Iscu, un slujitor care s-a jertfit pentru credinta crestină si poporul său.

S-a născut la data de 21 ianuarie 1912, în comuna Poduri, judetul Bacău si era fiul lui Grigore si Elena Iscu. În anul 1924 intră ca frate în mănăstirea Bogdana (Bacău). Din 1925 urmează cursurile seminarului monahal de la mănăstirea Neamt, până în 1928, când această scoală s-a desfiintat, continuându-si studiile la Liceul „Principele Ferdinand” din orasul Bacău, apoi la seminarul de la mănăstirea Cernica. Absolvă în 1935, înscriindu-se ulterior la Facultatea de Teologie din Bucuresti, unde îsi ia licenta abia în anul 1942, datorită dificultătilor financiare.

Din anul 1932 fratele Grigore Iscu s-a închinoviat în mănăstirea Tismana, urmând să fie trimis la Academia Patriarhiei Ecumenice din insula Halki, proiect care nu s-a mai înfăptuit. În anul 1935 a fost hirotonisit ca ierodiacon, apoi ieromonah, de unde a fost numit staret al mănăstirii Arnota la data de 15 aprilie 1937. Aici a lucrat la refacerea mănăstirii, distruse de un incendiu, până la 1 februarie 1939, când a demisionat. De aici a trecut la mănăstirea Cernica, în postul de bibliotecar-contabil la Seminarul Cernica, unde a rămas până în 1941, când s-a desfiintat pe motiv că aici se afla un „focar de legionarism”. Desi i s-a cerut să activeze în cadrul Miscării legionare care se manifesta tot mai mult în mănăstirea Cernica, părintele Iscu a „refuzat categoric”, motiv pentru care s-a propus chiar demiterea lui. După evenimentele din ianuarie 1941, politia si armata perchezitionează asezământul monahal si anchetează întreg personalul de aici. Părintele Iscu fiind printre cei considerati fără simpatii legionare este însărcinat în noiembrie 1941 să lichideze inventarul seminarului monahal, care fusese desfiintat din ordinul lui Ion Antonescu (1).

Misionar peste Nistru

La 1 aprilie 1942 este trimis de mitropolitul Olteniei, Nifon Criveanu, în misiune în Transnistria, de unde, spune părintele Iscu în declaratia din 28 septembrie 1948 dată la Sigurantă, păstrez „una din cele mai frumoase imagini din viata mea”. Acesta slujeste în comuna Păsătel II, la mănăstirea Păsătel si în orasul Balta, ca subprotoiereu, apoi ca loctiitor de protoiereu al judetului Balta. Mai important, chiar cu putin înainte de a pleca din Transnistria devine exarh al mănăstirilor.

Ca delegat al Misiunii, în data de 13 decembrie 1942 a sfintit biserica de la Păsătele (judetul Balta), ocazie în care a primit mitra de mitrofor de la localnici si o cruce de argint, drept multumire. Totodată a fost învătător si profesor de religie, pe lângă rolul de preot („Transnistria crestină”, an I (1942), nr. 3-4, p. 88). „Credinciosii de acolo, spune părintele într-o declaratie, mi-au scris la Tismana după plecarea mea. Am fost un slujitor fără tobe si surle, cântând ca toată dragostea mea să răspundă cinstit si sincer netărmurita iubire ce mi-o arătau acei oameni la care credinta si omenia nu erau cuvinte de ocazie, ci calităti ce izvorau din fiinta lor. Am mers până acolo cu atasamentul meu fată de ei încât nu crutam nici noptile, pentru ca să le dau o mână de ajutor, ajungând si preferând să nu am o pozitie deloc opozabilă administratiei românesti, care tolera si încuraja multe greseli, decât să nu mai vadă oamenii în mine pe preotul lor”.(2)      

 În scrisoarea din 16 martie 1943 trimisă mitropolitului Visarion Puiu, seful Misiunii îsi exprima regretul pentru impedimentele care i s-au ridicat de unii membrii din conducerea Misiunii, de greutătile materiale si financiare, de necunoasterea limbii ruse, roadele muncii sale pe tărâmul misionar dorind a le lăsa în taină. Dacă mitropolitul îi cerea să rămână în Transnistria, continua părintele Iscu, accepta cu conditia să fie transferat la o mănăstire, dar în alt judet, decât Balta si Odesa sau, dacă chiriarhul său, mitropolitul Nifon al Olteniei îi cerea să se întoarcă la Tismana o făcea (3).

La 20 mai 1943, la porunca mitropolitului Nifon, părintele Iscu se întoarce în tară, la mănăstirea Tismana. Aici, este numit exarh al mănăstirilor din eparhia Olteniei, din iunie 1943 până în aprilie 1945, când a demisionat. Aflat la mănăstirea Tismana, este asezat în functia de staret la data de 1 septembrie 1943 (începutul Anului bisericesc), cu demnitatea de protosinghel. În noua calitate, părintele Iscu reface mănăstirea Tismana (aici se afla lagărul de preoti legionari înfiintat de I. Antonescu), după ce fusese atinsă de flăcările incendiului din 25 martie 1943. La această rectitorire este ajutat de Banca Natională a României, după 1 iunie 1944 când este adus tezaurul national. În toată perioada, de până în februarie 1947, cât tezaurul este tinut sub pază de batalionul, apoi compania de grăniceri, BNR se va ocupa de refacerea clădirilor si instalatiilor mănăstirii.

În rezistenta anticomunistă 

În circumstantele preluării puterii politice si chiar a fundamentării unui regim comunist în România, apare Miscarea Natională de Rezistentă, cu mai multe ramuri, printre care si cea din Oltenia (M.N.R.O.) condusă de generalul Ioan Carlaont si Radu Ciuceanu. Pentru contactarea statelor apusene, spre un ajutor militar mult dorit de cei organizati în grupurile de rezistentă, s-au căutat diferite modalităti. Un important punct de sustinere pentru rezistentă, în viziunea celor din ramura olteană, era cel de la Tismana.

Ca atare, în octombrie–noiembrie 1947, doi membri al acestei miscări, Radu Ciuceanu si Vlad Drăgoescu, contactează pe staretul Gherasim Iscu de la mănăstirea Tismana. Potrivit declaratiei din 9 octombrie 1948, părintele Iscu spunea: „Abia în 1947 toamna au sosit 2 tineri din Craiova pentru a lua contact cu muntii. Spun si acum nu le retin numele. Era seara nu vedeam bine, iar recomandările nu le-am retinut. Am aflat la penitenciarul Craiova că unul e Ciuceanu. Nu i-am primit în mănăstire, dar plecând la Craiova, au tinut să dea parola de recunoastere lui Nelu Pârvulescu aceasta: cine te va strânge puternic de mână scuturându-te, acela e staretul, are idei românesti, vorbeste cu el spunându-le la ce-ai venit. Nu-l stabilisem împreună, dar Nelu Pârvulescu când a venit asa mi-a declarat” (4).

Rolul staretului de la Tismana s-a concretizat după întâlnirea cu Nelu Pârvulescu (iunie 1948), atunci când trebuia să ofere găzduire si hrană tuturor celor care se prezentau la mănăstire cu parola „R 325”. Punctul de sprijin de la Tismana trebuia să asigure, pentru cei din rezistentă, si instalarea unui post de radio emisie–receptie care să facă legătura cu anglo – americanii, însă nu s–a mai realizat (5).

Contactarea protosinghelului Iscu de către cei din rezistentă s–a făcut din mai multe considerente, mărturisite de acesta în chinurile metodelor securiste: „Eu eram deja cunoscut în localitate ca om care nu m–am încadrat în nici un partid politic actual. A doua: multi vedeau în faptul că fusesem în Rusia misionar, un indiciu că nu a–si avea păreri sfavorabilet actualei forme de guvernare. A treia: la alegerile din 1946, presedintele comisiei de votare care se uitase la voturi, văzuse că eu am votat cu ochiul”.

După mai multe întâlniri cu diferiti membri ai miscării de rezistentă (Nelu Pârvulescu, col. Petre Grigorescu, lt. col. Stavril Constantin si Vlad Dragoescu) si încercări esuate de montare a aparatului radio, Siguranta a descoperit legătura staretului tismănean cu rezistenta. Au urmat perchezitii în zilele de 2 iulie si 26 septembrie 1948, la chiliile călugărilor, în cancelaria si biblioteca mănăstirii, apoi la schitul Cioclovina, însă fără nici un rezultat, în afara unor „diverse scrisori spre consultare” (6).

Cu toate cele suspectate de organele de Sigurantă staretul Iscu a păstrat legătura cu Rezistenta, cu conditia ca aparatul radio să se instaleze pentru facilitarea legăturii cu Apusul, după cum mărturisea: „La 19 iulie s1948t am plecat la Comanca – Romanati pentru seceratul grâului. La 28 iulie întorcându-mă, am dat prin Craiova pe la Lt. col. Stavril Constantin, pentru o perdea promisă de sotia sa mănăstirii. Prin mijlocirea si la propunerea sa, am făcut cunostintă cu col. Grigorescu, pe care el mi l-a recomandat drept seful organizatiei «R 325». Aici a venit si Radu Ciuceanu pe care îl cunoscusem în octsombriet 1947 la mănăstirea Tismana, unde venise însotit de un coleg al său Vlad Drăgoescu, într-o seară, vizită ce nu a avut nimic deosebit decât cunostintă (…). Am discutat despre: situatia internatională si despre începutul unui război; vizita lui Pârvulescu si Virgil Constantinescu la Tismana; vizita si perchezitia făcută de inspectorul Grădinaru (…); concursul ce trebuia să-l dau mai departe în vederea instalării postului de radio.

Am promis lui Radu Ciuceanu si colsoneluluit Grigorescu că dacă va sosi aparatul, voi da oamenilor hrană si dormitoare chiar si în munti. Ori acestia nu au mai venit pentru montarea postului, desi mi s-a spus că sigur peste 2 săptămâni vor fi la Tismana, si a venit după 1 septembrie inginerul Niculescu pe care eu nu l-am primit în mănăstire, sfătuindu-l să nu mai insiste pentru aducerea aparatului acolo, ci să renunte definitiv la proiect” (7).

Ancheta si detentia 

În dimineata zilei de 26 septembrie 1948 staretul Gherasim Iscu este arestat, iar la 21 mai 1949 este trimis în judecată cu învinuirea de „crimă de uneltire contra ordinii sociale” prevăzută si pedepsită de art. 209, partea a III-a Cod Penal (8).

La 14 iunie 1949, prin sentinta 928, Tribunalul Militar Craiova, condamna grupul „Carlaont Iancu si altii”, printre care, pe părintele Gherasim Iscu la 10 ani temnită grea, 3 ani degradare civică si obligat să achite 6000 lei cheltuieli de judecată, pentru că „a făcut parte din organizatia subversivă, recrutat fiind de Nelu Pârvulescu, luând parte la sedintele conspirative. Şi-a luat angajamentul fată de organizatie că va oferi adăpost si alimente tuturor membrilor din organizatie si care erau urmăriti de Securitate, primind în acest scop indicativul R 325. A dat tot concursul pentru instalarea unui radio-receptie în muntii Tismanei, post care nu a mai fost instalat” (9).

Este închis la Craiova, unde a dat dovadă de un curaj deosebit fată de încercările anchetatorilor de a-l determina să „mărturisească” fapte de care altii puteau să sufere. Despre atitudinea lui în penitenciarul în formă de potcoavă, ne relatează părintele Constantin Hodoroagă: „Atitudinea staretului a uimit pe toti. A suportat toate chinurile fără să recunoască pe cei implicati, în frunte cu generalul Carlaont. În urma îndelungatei anchete făcute de organele de securitate, căpitanul Oancă – ce a obosit bătându-l i-a spus: «Esti nebun, toti au recunoscut si tot 15 ani vei fi condamnat»”(10).

Apoi, a fost mutat la înspăimântătoarea închisoare de la Aiud, unde si-a încurajat fratii de suferintă, ridicându-le moralul prin propovăduirea credintei crestine, precum acelasi părinte Hodoroagă ne mărturiseste: „A fost arestat în tinută monahală pe care cei de la Craiova i-au lăsat-o. Sosit la Aiud, i-au luat-o si a rămas numai în cămasă. Noi, cei din grupul „Argesului” am dat un sfert de pâine si i-am luat o geacă de la un detinut. Pentru mine si cei ce l-au cunoscut, Părintele Gherasim a fost un martir. Prin celulele prin care a trecut, era cel care păstra moralul ridicat si convingerea de depăsire, vorbind foarte frumos despre jertfă” (11)

Ulterior a fost dus la canal, la Poarta Albă la asa-zisa „brigadă a hotilor”, unde erau toti care fuseseră arestati si condamnati pentru credintă. Aici s-a îmbolnăvit, de unde a fost dus la închisoarea sanatoriu de la Târgu-Ocna, în camera 4, unde s-a întâlnit cu pastorul Richard Wurmbrand si de la care avem relatate ultimele clipe ale monahului ortodox: „În zori, abatele Iscu a chemat lângă el doi detinuti si le-a cerut să-l ridice în picioare.

«Sunteti prea bolnav ca să vă miscati» , au spus ei. Toti cei din cameră s-au pus în miscare. «Ce se întâmplă? Ce vrea să facă?» întrebau. «S-o facem noi!»

«Nu puteti face asta», a zis el. «Dati-mă jos din pat!»

L-au sprijinit ridicându-l. «Duceti-mă la patul lui Vasilescu!», le-a cerut.

Staretul s-a asezat lângă tânărul care-l torturase si i-a pus cu blândete o mână pe brat. «Linisteste-te», i-a spus pe un ton consolator. «Esti tânăr. Nu ti-ai dat seama ce faci». Cu o zdreantă a sters sudoarea de pe fruntea tânărului. «Te iert din toată inima si la fel cu mine si ceilalti crestini. Iar dacă noi iertăm, cu sigurantă că Christos, care-i mai bun decât noi, va ierta si El. Se va găsi si pentru tine un loc în cer». A primit spovedania lui Vasilescu si i-a dat sfânta împărtăsanie, după care a fost ajutat să ajungă la patul său.

În timpul noptii, atât staretul cât si Vasilescu au murit. Cred că s-au dus în Rai tinându-se de mână” (12). Vasilescu era detinut de drept comun care fusese în „brigada preotilor” si cel care îl bătuse pe staret la Poarta Albă pentru reeducare. Era ziua Nasterii Domnului sau Crăciunului a anului 1951, când părintele Gherasim Iscu, „cu lumânarea în mână, ascultând rugăciunile pe care le ceruse”, trecu la Ceruri (13).

După arestarea părintelui Gherasim Iscu, la stăretia mănăstirii Tismana a ajuns loctiitorul său ieromonahul Vichentie Mănescu. Apoi, pentru a nu fi închisă, mitropolitul Olteniei, Firmilian Marin, a trimis călugării la alte mănăstiri, transformând Tismana în mănăstire de maici, în frunte cu maica Frumentia Lupu de la Hurezu, la 15 septembrie 1949 (14).

articol de Adrian Nicolae Petcu

1. ACNSAS, fond penal, dosar 4, vol. IV, f. 87-87v

2. ACNSAS, dos. cit., f. 87v-88

3. ANIC, fond Visarion Puiu, dos. 12/1942-1943, f. 28-29

4. ACNSAS, dos. cit., vol. IV, f. 22

5. Ibidem, f. 20v, 29, 164

6. Ibidem, vol. I, f. 156, vol. IV, f. 26

7. Ibidem, vol. IV, f. 21v-22; 33v

8. Ibidem, vol. VII, f. 4, 40; vol. VIII, f. 29; vol. X, f. 217

9. Ibidem, vol. VII, f. 47, 53

10. Vestitorul Ortodoxiei”, an VIII, nr. 153, 1-15 aprilie 1996, p. 2

11. Ibidem

12. cf. R. Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană, trad. M. Alexandrescu-Munteanu si M. Chilian, Bucuresti, Ed. „Casa Şcoalelor”, 1993, p. 103-104

13. Pr. Constantin Voicescu, în Analele Sighet, 1994, p. 187

14. C. Păiusan, R. Ciuceanu, Biserica Ortodoxă Română în timpul regimului comunist, vol. I, Bucuresti, 2001, p. 178, 277-278

+++++++

Serial-Sfintii inchisorilor Parintele Gherasim Iscu – Duhovnicul care si-a spovedit calaul

Manastirea, scoala si activitatea misionara

Intre anii 1925-1928 urmeaza cursurile seminarului monahal de la manastirea Neamt, pana cand aceasta scoala s-a desfiintat, continuandu-si studiile la Liceul „Principele Ferdinand” din Bacau, apoi la seminarul de la manastirea Cernica. Ulterior s-a inscris la Facultatea de Teologie din Bucuresti, pe care o va absolvi, din cauza greutatilor in 1942.
Grigore Iscu s-a nascut la 21 ianuarie 1912, in comuna Poduri, judetul Bacau. Parintii sai, Grigore si Elena, i-au insuflat din copilarie credinta ortodoxa si iubirea aproapelui. Grigore Iscu a pornit de tanar pe drumul aspru al calugariei, intrand ca frate de manastire la Bogdana, Bacau.

In 1932 fratele Grigore a intrat in manastirea Tismana unde a fost hirotonisit ca ierodiacon, apoi ieromonah cu numele de Gherasim. In data de 15 aprilie 1937 este numit staret al Manastirii Arnota. Aici a lucrat la refacerea manastirii, distruse de un incendiu, pana in 1939, cand a renuntat la staretie.

Lasand in urma Arnota, parintele Gherasim intra in manastirea Cernica, in postul de bibliotecar-contabil la Seminarul Cernica. O data cu lovitura de stat data de Generalul Ion Antonescu in ianuarie 1941 incepe si prigoana impotriva legionarilor.

In acest context, postul pe care il ocupa parintele Gherasim s-a desfiintat pe motiv ca biblioteca Manastirii era formata in mare parte din carti legionare. De la Manastirea Cernica pleaca la 1 aprilie 1942, fiind trimis de mitropolitul Olteniei, Nifon Criveanu, in Transnistria pentru ocrotirea ortodoxiei si a romanilor de peste Prut.

In Transnistria a ctitorit biserici, fiind totodata preot, profesor de religie si invatator.
La intoarcerea in tara, in mai 1943, parintele Iscu se stabileste la manastirea Tismana, unde va fi numit exarh al manastirilor din eparhia Olteniei (iunie 1943 – aprilie 1945). In cursul anului 1943 primeste staretia manastirii, ca protosinghel.

In noua calitate, parintele Iscu reface manastirea Tismana – care in timpul progoanei antonescinene incetase sa mai functioneze ca manastire si devenise inchisoare pentru preotii legionari.

In rezistenta anticomunista. A montat un aparat de emisie-receptie la manastire

O data cu instaurarea regimului comunist in Romania, incepe prigonirea Bisericii si a intregului neam romanesc. Oamenii gasesc scapare din calea arestarilor in munti. Nuclee ale rezistentei anticomuniste apar in toate zonele tarii.

In Oltenia, membrii unui nucleu al Miscarii Nationale de Rezistenta, condus de generalul Ioan Carlaont, ajung in legatura cu staretul Manastirii Tismana in toamna anului 1947, cerandu-i gazduire pentru luptatori si hrana; totodata, incercasera sa monteze un aparat de emisie-receptie in manastire.

Pe fondul acestei colaborari intervine arestarea Parintelui la 26 septembrie 1948 pentru uneltire impotriva ordinii sociale.

Din inchisoare in inchisoare

In urma procesului intentat grupului de rezistenta din Oltenia, se da sentinta si in cazul Parintelui, care este condamnat la 10 ani temnita grea. Incepe executarea sentintei la Penitenciarul Craiova, unde este anchetat brutal pentru a marturisi faptele pentru care fusese arestat si pentru a divulga numele celor din rezistenta.

Parintele suporta cu deosebit curaj ancheta si torturile fara a trada. Din Peniteciarul Craiova va fi mutat la Aiud in anul 1949, cand inchisorile politice vor fi impartite pe categorii: elevii la Targsor, studentii la Pitesti, membrii partidelor istorice la Sighet, femeile la Mislea, legionarii la Aiud etc.

La Aiud Parintele este fortat sa renunte la hainele de calugarie (pe care a fost lasat sa le poarte in timpul detentiei de la Craiova). In temnita, Parintele insenineaza inimile detinutilor prin puterea credintei si formeaza alaturi de Sfintii Aiudului o rezistenta de netrecut impotriva Intunericului. Cea mai importanta “arma” a lor fiind practicarea rugaciunii inimii.

La Canal in “brigada hotilor”
Intre tortionarii Parintelui Iscu de la Canal s-a distins prin cruzime un oarecare Vasilescu, detinut de drept comun care imbratisase reeducarea fiind integrat ca tortionar in brigada hotilor. Preotii inchisi la Canal au servit drept exemplu de smerenie si rezistenta tuturor detinutilor, dandu-le putere sa reziste si sa respinga reeducarea.Erau supusi la cele mai grele si umilitoare munci (cu predilectie sa curete closetele), brigadierii lor erau alesi dintre cei mai pagani oameni care s-au aflat la Canal si care s-au pervertit pana intr-atat, incat se pretau la orice slugarnicie.

Cu riscuri enorme si platind faptele cu propriul sange preotii de la Canal oficiau in fiecare zi Sfanta Liturghie aducand astfel pe Hristos in mijlocul Infernului.

In timpul detentiei de la Canal, Parintele Iscu s-a imbolnavit grav de tuberculoza si a fost transferat la Spitalul Penitenciar Targu Ocna. Parintele a fost repartizat in Camera 4 Spital – camera in care erau detinutii aflati pe patul de moarte. Chiar daca se afla intr-un spital penitenciar, asistenta medicala era aproape inexistenta iar despre medicamente nici nu putea fi vorba.

Detinutii care aveau cunostinte medicale isi riscau sanatatea ingrijindu-i pe cei contagiosi. Camera 4 Spital era mereu supraglomerata, astfel ca detinutii se aflau cate 2-3 intr-un pat.

Parintele Gherasim impartea patul cu generalul Todirescu (fost comandant pe tara al Jandarmeriei in timpul regelui Carol II si al lui Antonescu) pe care l-a intors catre credinta, salvandu-i sufletul de noaptea Iadului.

Si-a cunoscut ziua mortii. Calaul i se spovedeste si moare in aceeasi noapte cu el

Acel detinut, Vasilescu, tortionarul de la Poarta Alba ajunsese si el la Targu Ocna cu plamanii mancati de cavernele tuberculozei. In 25 decembrie 1951 Parintele Iscu a cerut sa fie ridicat din pat si dus la capataiul lui Vasilescu – aflat in aceeasi camera. Cu cea mai mare dragoste crestina i-a spalat fata, l-a sarutat si i-a daruit iertarea pacatelor.Parintele Gherasim Iscu, in care stralucea harul lui Dumnezeu, si-a cunoscut mai dinainte ziua mortii, anuntandu-i pe cei apropiati data si rugand sa-i fie spalat trupul (dupa randuiala). Inainte de a parasi aceasta lume, Parintele Iscu a facut un gest care le-a aratat celor prezenti masura sfinteniei sale.

Vasilescu s-a spovedit atunci victimei sale de la Canal si, primindu-L pe Hristos in trup si in suflet, a capatat linistea de care avea nevoie. Parintele Iscu a fost asezat apoi in pat si, la rugamintea sa, au fost citite rugaciunile, apoi a plecat la Domnul auzind cantari ingeresti.
In aceeasi noapte – a Sarbatorii Nasterii Domnului – Parintele Iscu si Vasilescu au plecat impreuna la Domnul impacati. Asemeni talharului care pe Cruce Il cunoaste pe Dumnezeu si se caieste pentru faptele sale, asa pleaca si Vasilescu din lumea aceasta – de mana cu Sfantul Gherasim Iscu.
Trupurile lor au fost aruncate noaptea, cum obisnuiau comunistii sa-si ascunda crimele, in gropile comune de langa Penitenciarul Targu Ocna.

Vrednic de cinstire

Moartea Parintelui Iscu a fost transpusa in versruri de catre Aurel Constantin Dragodan, detinut politic si apropiat al parintelui:

“Cu fata ca de ceara,
Cu trup firav ca de sfant bizantin,
Parintele Gherasim a fost dus intr-o seara,
Invaluindu-ne cald in surasu-i blajin.
Zile de boala din carne i-au rupt
Si-acum doar o piele-i infasoara osul,
Dar tainic el spune rugaciunea inimii neintrerupt:
Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine, pacatosul”.

Aceasta pilda a inchisorilor se regaseste astazi spre vesnica amintire in Acatistul Sfintilor Romani din Inchisori. Iscosul si Condacul 9 marturisesc sfintenia grupului de credinciosi inchisi la Targu Ocna, amintind de Valeriu Gafencu – Sfantul Inchisorilor – si de cutremuratoarea minune a iubirii crestine infaptuita in chip stralucit de Parintele Gherasim:

Condacul al 9-lea:
Lumina a rasarit in temnita suferinzilor de la Targu Ocna, caci ca un soare a stralucit intr-insa, senin la suflet si chip, sfantul temnitelor romanesti, mangaierea suferinzilor si lauda nevoitorilor, cel ce in trezvie si rugaciunea inimii petrecand, darul Duhului Sfant a agonisit, si sfarsitul mai dinainte cunoscandu-si, cu bucurie s-a mutat la Domnul, cantand: Aliluia!

Icosul al 9-lea:
„Iubiti pe cei ce va prigonesc” a poruncit Hristos, iar voi, Sfintilor, cuvantul Lui intocmai l-ati implinit, ca la Targu Ocna in noaptea Nasterii Domnului un preot muribund a cerut sa fie dus la cel care cumplit il chinuise, si mangaindu-l cu blandete i-a spus: „Te iert din toata inima si cred ca Hristos, Care-i mai bun decat noi, te va ierta si El”.

Iar acela, caindu-se, cu lacrimi s-a marturisit, si in aceeasi noapte amandoi la Domnul cu pace au plecat, iar noi minunandu-ne de puterea dragostei va laudam zicand: [...]
Bucurati-va, Sfintilor Marturisitori, care in temnita Golgota neamului romnesc ati suit!

IPS Patriarhul Teoctist: ”…sa avem pilda Sfantului Nicodim si a altor mari parinti din aceasta manastire, care si-au dat sufletul pentru credinta, asa cum este si neuitatul staret al manastirii, parintele Arhim. Gherasim Iscu. A murit in inchisorile comuniste aparand credinta si dand marturie de anii grei, de cele cinci decenii pe care le-am strabatut pentru a ne salva credinta”

Articolul de mai jos vorbeste despre un parinte ortodox roman care, cu binecuvantarea IPS Teofan al Iasilor, a plecat ca misionar ortodox in Africa. Dupa cum se stie, insusi Inaltul Teofan a mers acolo, a savarsit botezuri ale convertitilor de culoare, au fost donati bani pentru construirea unor biserici ortodoxe, care au fost ridicate, deci, din contributii exclusiv ale ortodocsilor romani si sfintite deja:

O inedită experienţă misionară în Tanzania – Interviu cu Protosinghel Nicodim Petre

În perioada 14 ianuarie – 14 martie 2010 părintele Nicodim Petre a fost trimis ca preot misionar într-un centru al Mitropoliei de Irinopolis din Tanzania.

Tanzania este o ţară africană extrem de săracă, de aproximativ 40 milioane de locuitori, cu capitala politică la Dodoma (oraşul Dar es Salaam fiind, însă, principalul centru economic), în care trăiesc şi mai multe zeci de mii de creştini ortodocşi. În această ţară, unul din cinci copii moare de SIDA, iar alte boli, precum malaria, fac numeroase victime, încât speranţa de viaţă se situează, undeva, în jurul vârstei de 45 de ani. Accesul la educaţie este extrem de redus, întrucât guvernul susţine salariul unui profesor, dar nu poate susţine construcţia de şcoli, acest lucru depinzând de puterea financiară a fiecărei comunităţi în parte.

Într-o ţară cu atât de multe nevoi materiale şi spirituale, există o misiune ortodoxă susţinută în special de generozitatea unor organizaţii şi credincioşi din Grecia. Această misiune urmăreşte atât propovăduirea Evangheliei, cât şi oferirea de ajutoare materiale, în special asistenţă medicală, IPS Dimitrie declarând, pe site-ul oficial al Bisericii Ortodoxe din Tanzania, că, “la a doua Sa venire, Mântuitorul Iisus Hristos s-ar putea să nu ne întrebe de câte ori ne-am rugat sau ne-am pocăit, dar cu siguranţă El ne va întreba dacă am oferit apă celor însetaţi, hrană celor flămânzi, medicamente celor bolnavi sau un adăpost celor orfani”.

Acest interviu a fost realizat la câteva zile de la revenirea în România a părintelui Nicodim.

Precuvioase părinte, la începutul acestui an, pentru două luni de zile, aţi avut o inedită experienţă misionară în Tanzania. Vă rugăm să ne spuneţi cum aţi ajuns să propovăduiţi Evanghelia lui Hristos tocmai în Africa?

A fost o iniţiativă a ÎPS Teofan. A fost un gând mai vechi al Înaltpreasfinţiei Sale de a merge într-o activitate misionară într-un spaţiu în care Ortodoxia nu a mai fost vestită. Povestea Înaltpreasfinţitul, că, de pe când era student visa să meargă în India, în Africa sau în Indonezia, într-un spaţiu unde Ortodoxia nu avea tradiţie şi acolo „să-şi încerce puterile”, ca să zicem aşa, în ceea ce priveşte propovăduirea lui Hristos şi vestirea Evangheliei. Şi acum a venit vremea. Am găsit înţelegere la un mitropolit din Africa care este subordonat Patriarhului Theodoros de Alexandria. Este vorba de ÎPS Dimitrios din Tanzania, pe care îl mai întâlnise undeva la o conferinţă în Occident. Mitropolitul Dimitrios a început demersurile din partea Înaltpreasinţiei Sale, noi din partea noastră. S-a scris o scrisoare pentru a cere binecuvântare patriarhului Alexandriei şi a întregii Africi, s-a luat binecuvântare de la Preafericitul Părinte Patriarh Daniel şi pe data de 12 ianuarie am plecat spre Africa. ÎPS Teofan a stat 8 zile, iar noi am mai rămas 2 luni de zile în Tanzania într-o regiune unde sunt mai mulţi preoţi (12 preoţi) şi unde Ortodoxia este mai cunoscută – zona Iringa. Spun noi, pentru că echipa a fost alcătuită din trei persoane. La această activitate misionară au participat şi două măicuţe hotărâte să sprijine misiunea din Tanzania. În Tanzania sunt doi mitropoliţi: ÎPS Ieronimos şi ÎPS Dimitrios. ÎPS Ieronimos e la graniţa cu Kenia, mult mai departe, la nord-vest. Iar Iringa şi Dar es Salaam, juristdicţia ÎPS Dimitrios, sunt undeva în centrul şi estul Tanzaniei. ÎPS Ieronimos are vreo 40 de preoţi, iar ÎPS Dimitrios are 15 preoţi. ÎPS Ieronimos are aproximativ 50 de parohii, iar ÎPS Damaschin are 41 de parohii şi 21 de biserici construite. Sunt doar 15 preoţi care încearcă să acopere lucrarea de propovăduire şi de slujire în toate aceste 21 de biserici.  Se fac cateheze şi se slujeşte câteodată şi în celelalte parohii, în general în şcoală acolo unde există.

IPS Teofan şi IPS Dimitrios în mijlocul unui grup de masai

Νumărul acesta de preoţi este pentru câţi credincioşi?

În ascultarea ÎPS Dimitrios sunt aproximativ 60.000 de ortodocşi (dintre care 50.000 botezaţi în ultimii ani) şi sub ascultarea ÎPS Ieronimos cred că sunt 120.000-140.000 de ortodocşi, în total aproape 200.000 de oameni în toată Tanzania sunt ortodocşi. Tanzania are o populaţie de 43 milioane de locuitori.

Care este situaţia religioasă în această ţară din punct de vedere statistic?

35-40% sunt musulmani, deci sunt majoritari şi se prevede că numărul lor va creşte. Sunt zone cu 95% musulmani, cum sunt insulele Zanzibar. 30% sunt creştini de diferite denominaţiuni: catolicii şi anglicanii – majoritari între creştini, după care penticostali al căror număr a crescut vertiginos în ultimii ani, apoi adventişti, baptişti, martorii lui Iehova, lutherani şi ortodocşi – după cum am spus vreo 200.000 (aproape 0,5% din populaţia Tanzaniei). Iar 30% sunt fără o religie clară, sunt animişti, păgâni să le spunem, nebotezaţi.

Păstrează tradiţiile pre-creştinării sau pre-islamizării?

Au vrăjitori. Merg la vrăjitori, la şamanii lor în număr destul de mare. Dar numărul celor care frecventează se pare că este în scădere. Mulţi dintre ei se alătură musulmanilor sau creştinilor în fiecare an.

Au reprezentat şamanii o problemă în misiunea preoţilor de acolo şi inclusiv a dumneavoastră?

N-au reprezentat o problemă pentru că nu ne-am întâlnit cu ei. Am avut întâlniri cu unii care au fost la ei. O femeie, care cred că voia să se convertească, venea la biserică şi în timpul Liturghiei a avut accese de demonizare, a început să ţipe aşa cum ţipă ei când dansează şi să spună cuvinte neînţelese şi a ieşit afară din biserică. Părintele Dimitrie cu care slujeam, un preot de culoare, băştinaş, mi-a spus că femeia mergea la şamani şi spunea că sunt mai multe cazuri de oameni care, după ce au mers la şamani, întorcându-se la Biserică, s-au demonizat. Mulţi dintre ei aveau probleme, sufereau, aveau vise, simţeau prezenţe, vedeau tot felul de spirite în casă. Într-o seară, unul dintre ei mi-a povestit cazul lui: avea frica de a intra în casă, trăia stări foarte proaste, mai ales noaptea şi simţea în casă prezenţe străine. După ce s-a botezat a scăpat de aceste tulburări. M-am bucurat să aud asta. A doua zi, când m-am întâlnit cu preoţii, le-am spus la curs ce mi-a povestit omul acela (făceam cursuri cu preoţii luni, marţi, miercuri şi câteodată joia, câte patru ore; ne întâlneam şi discutam probleme de pastoraţie, predam noţiuni elementare de istorie a Bisericii, făceam exegeză biblică). Au început să mărturisească şi ei multe cazuri de oameni care, frecventând vrăjitorii, erau bântuiţi de duhuri rele, nu puteau dormi, se speriau noaptea, simţeau prezenţe, dar, după ce s-au botezat, au scăpat. M-am bucurat că, încă o dată, am avut confirmarea puterii Ortodoxiei. Se îndemnau întrei ei: „Dacă vrei să scapi de asta, du-te şi te botează la ortodocşi!”.

Preoţi şi credincioşi pe treptele bisericii

Doar pentru cei care se botezau în Biserica Ortodoxă se producea această liniştire?

Ei erau convinşi că aşa este, aşa au sesizat.

Foarte interesant!

Mi-a mai povestit o doamnă, o grecoaică despre influenţa pe care o au şamanii asupra lucrătorilor de la ferma ei. Acolo sunt greci fermieri, care cultivă tutunul şi sunt foarte bogaţi. Au mii de hectare de pământ, pe care cultivă tutun şi, în fiecare an, câştigă bani foarte mulţi, unii câştigă peste un milion de euro pe an numai din tutun. Mai au şi alte afaceri. Este acolo un bătrân grec (83 de ani) foarte de treabă. El a construit o biserică ortodoxă. Doamna despre care vă spuneam este născută acolo şi are în jur de 50 de ani. Ea îmi povestea că lucrătorii ei merg duminica la şamani pentru rugăciuni. Am întrebat dacă plăteau şi mi-au spus că se plăteşte sau se duc daruri.

Un fenomen oarecum asemănător cu cel de pe la noi. Căci se mai întâmplă şi în România să se meargă la vrăjitori cu tot felul de daruri…

Aşa se întâmplă când oamenii nu cunosc Adevărul. Caută soluţii uşoare pentru problemele lor, pierzând din vedere perspectiva veşniciei. Doresc să-şi rezolve problemele din viaţa de zi cu zi, cu orice preţ, cu riscul de a pierde libertatea, curăţenia conştiinţei şi în final Împărăţia lui Dumnezeu.

Ne spuneaţi la un moment dat de acel curs pe care l-aţi ţinut cu preoţii din zona respectivă. Care a fost misiunea dumneavoastră şi cum s-a desfăşurat în aceste 2 luni?

ÎPS Dimitrios avea un centru de misiune într-un sat mai mărişor, Kidamali, unde trăiau cca. 2.500 de locuitori. În acest sat erau 8 confesiuni: ortodocşi, catolici, anglicani, martori ai lui Iehova, penticostali, adventişti, lutherani, musulmani. Crease aici o bază misionară, un centru de misiune. Printre altele exista aici o cantină şi, în fiecare zi, veneau în jur de 150-250 de copii şi mâncau. De două ori pe săptămână primeau o farfurie de orez şi, câteodată, ceva fasole, iar în celelalte cinci zile primeau câte o cană de lapte şi un pacheţel mic de biscuiţi. Aceasta se întâmpla în fiecare zi la ora patru după-amiaza. Aici, la una din cele două biserici care existau, se slujea Sfânta Liturghie în fiecare zi. Mai era o sală de clasă unde se puteau face cursuri şi o policlinică mică – aşa o numeau ei – un spaţiu care se dorea a fi la un moment dat loc de găzduire şi îngrijire pentru câţiva bolnavi. Era în plan să fie adus un medic acolo. Policlinica avea doar parter cu două, trei săli, mobilate ca o casă: cu nişte fotolii, bănci, o bibliotecă. Încă nu devenise policlinică aşa cum s-a intenţionat. Mai era şi o bucătărie, un depozit de haine şi o cameră pentru alimente. Dintre cele două biserici, prima fusese construită de un călugăr pe la 1956 şi a două biserică, mai mare, terminată acum un an de zile. La această biserică veneau câte 500 de credincioşi în fiecare duminică. Aceasta a fost baza noastră de unde făceam incursiuni în regiune, vizitând unul sau două sate în fiecare zi. În jurul acestui sat erau 17 parohii: Magubiki, Muangata, Iringa, Chipera, Mloa, Wenda, Idodi ş.a.. În aceste sate sărace făceam cateheze.

Un grup de elevi

Aveaţi translatori?

Erau doi părinţi care ştiau binişor engleză: părintele Dimitrie şi părintele Cleopa. Le vorbeam despre Ortodoxie, le spuneam că Ortodoxia a fost în Africa din cele mai vechi timpuri,  le povesteam despre viaţa Sfântului Antonie, a Sfântului Moise Arapul (Etiopianul). Ei veneau şi ascultau.

Băştinaşii?

Da, catehumenii din satele respective. În câteva sate sunt boababi în centrul satului şi sub aceşti boababi se întâlneau de ani şi de ani când discutau problemele comunităţii. Acolo era centrul satului. Sub boababi erau nişte bănci şi ne întâlneam acolo. În satul Idodi era un baobab – cel mai gros copac pe care l-am văzut vreodată – de 5 metri în diametru. Se adunau 50-100 de oameni la umbra lui. Vorbeam o oră, după care ei puneau câteva întrebări. Puteam sta acolo o oră, două ore, cât se simţea nevoia, apoi mergeam în alt sat. Le dăruiam câte o iconiţă şi un pacheţel de biscuiţi, la copii în primul rând, şi câteodată celor mari. Aceasta a fost o activitate din cele întreprinse acolo. O altă activitate a fost oferirea de bani în parohii, pentru copiii din şcoala primară – câte 5000 de şilingi (echivalentul a 4 dolari). A însemnat mult pentru ei, deoarece puteau să îşi cumpere uniforma şcolară. Pentru cei care erau liceeni se ofereau 20.000 de şilingi (17 dolari), iar cei care erau bolnavi de SIDA primeau tot câte 20.000 de şilingi, pentru a-şi cumpăra medicamente. Fiecare sat are bolnavii săi. Le-am dat celor care ştiau că au SIDA, pentru că sunt şi mulţi care nu ştiu că sunt bolnavi. 7% din populaţia Tanzaniei este infestată cu virusul HIV.

În jurul baobabului

Am predat câteva ore la şcolile din regiune. Erau şase şcoli în zonă: 3 licee şi 3 şcoli generale şi erau bucuroşi să ne întâlnească. Şcolile aveau câte 650-680 de elevi şi foarte puţini profesori (5-8 profesori la o şcoală). Am predat geografia, dar şi biologie. Am cumpărat hărţi pentru fiecare şcoală. Ei nu văzuseră hărţi niciodată şi s-au bucurat mult. Am avut o hartă mare pe care le arătam continentele, oceanele, ţările, cele mai înalte vârfuri de pe fiecare continent, polul Nord, polul Sud, le-am explicat despre cele patru anotimpuri. Nu ştiau nimic despre anotimpuri, nici măcar elevii de liceu. Totul era nou pentru ei şi erau bucuroşi să afle cât mai multe lucruri noi, pentru că nu aveau manuale. Nici măcar profesorii nu aveau manuale după care să predea şi studiau geografia Tanzaniei folosind nişte caiete. Profesorii îşi copiau lecţiile unii de la alţii de pe nişte caiete. Nu ştiau că cel mai înalt vârf din Africa, Kilimanjaro – 5985 m este pe teritoriul Tanzaniei. Le spuneam că este foarte important să-şi cunoască ţara şi că eu aş fi fost foarte mândru să am un munte aşa de înalt în ţara mea.

Învăţăm Geografie

Slujeam Sfânta Liturghie sâmbăta şi duminica în diferite sate. Am reuşit să cuprindem toate satele din regiunea Iringa.

Maicile au cumpărat o maşină de cusut şi au croit haine la copii, dulame la preoţi, rochiţe la fetiţe (zile întregi au cusut zeci de hăinuţe). Apoi le tăiau unghiile copiilor, căci ei nu aveau unghiere şi se descurcau cum puteau. A trebuit să cumpărăm unghiere, de fapt le-am cumpărat pe toate din oraşul Iringa – 12 bucăţi. Iringa este un oraş cu o populaţie cât a Iaşului.

Acţiuni de igienizare…

Da. Copiii se bucurau foarte mult, mergeau acasă şi le arătau părinţilor că li s-au tăiat unghiile şi părinţii erau uimiţi şi întrebau: „Cine a făcut asta?” şi spuneau: „Cei de la Biserica Ortodoxă”. Maicile au făcut misiune cu unghiera. Am aflat despre impactul pe care l-a avut „acţiunea unghiera” printre ei de la un fermier grec.

E şocant pentru noi!

Nu toţi care veneau erau ortodocşi. Erau foarte mulţi nebotezaţi, mulţi de alte confesiuni, alţii musulmani. În această perioadă am botezat mulţi musulmani. Musulmanii din Tanzania nu sunt agresivi, ci foarte paşnici. Am fost în zona Zanzibar, unde 95% erau musulmani. Aproape toţi erau musulmani şi erau foarte prietenoşi. Nu au atitudinea musulmanilor din alte zone.

Deci tanzanienii sunt paşnici…

Foarte paşnici! Sunt, cred, cei mai paşnici din popoarele din Africa. Kenyenii sunt diferiţi, cu toate că şi ei vorbesc aceeaşi limbă – swahili. În total sunt 6 ţări care vorbesc aceiaşi limbă. Sunt în jur de 350 de milioane de vorbitori de limba swahili. Cei din Kenya, Ruanda, Burundi, Zambia vorbesc toţi swahili. Aproape toată regiunea Africa de Est vorbeşte swahili. A fost o cultură swahili. Swahili înseamnă coastă. Cei care au fost aproape de coastă au fost din acelaşi trib, vorbesc aceeaşi limbă.

Vorbeaţi de fermierii greci care cultivă tutun acolo şi de acea biserică construită de un grec. Cât de veche este misiunea ortodoxă în Tanzania?

Acum 50-60 de ani au fost câţiva preoţi în Tanzania, câte un preot pe ici pe acolo, însă nu au fost episcopi. Episcopul Ieronimos şi Dimitrios mitropolitul sunt veniţi de curând, de prin 2004.

Împreună cu preoţii tanzanieni

Sunt oficial primii episcopi ortodocşi din perioada contemporană?

Da. Acum au venit, de curând, şi au început misiunea. Au început să înfiinţeze parohii, să boteze. Se organizează botezuri pentru un număr mare de catehumeni. În primele zile cât a stat ÎPS Teofan s-au botezat într-o singură zi 1500 de catehumeni.

Şi cum se desfăşurau aceste botezuri în masă?

Participau mulţi preoţi la un botez. Ajutau cu toţii. Se citeau lepădările pentru toţi o dată. Se întorceau cu faţa spre apus cu mâna dreaptă sus şi spuneau cu toţii formulele din Molitfelnic. Erau baptisterii mari construite lângă fiecare biserică – din cărămidă, pline cu apă. Pe câteva trepte se intra, pe câteva trepte se ieşea. Copiii mici erau botezaţi într-o latură a baptisteriului. Toate botezurile se făceau şi se fac prin cufundare. După aceea ieşeau afară, primeau cruciuliţe, erau miruiţi, un preot îi tundea în semnul Sfintei Cruci, iar apoi participau cu toţii la acel dans al botezului în jurul bisericii şi al baptisteriului, cântând: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat. Aliluia.”. Mergeau aşa câteva sute de oameni. Se citea Evanghelia, se rostea ectenia, apoi se făcea încheierea, toate după rânduiala slujbei Botezului aşa cum se face şi la noi.

Cum aţi trăit momentele acestea ale botezului unui număr atât de mare de credincioşi?

A fost puţin stres la început. Toţi ne avertizau că ne putem îmbolnăvi foarte uşor. Ne spuneau să fim atenţi, să avem grijă să nu ne intre apă în ochi, să nu înghiţim apă în timp ce săvârşim botezurile, pentru că sunt foarte mulţi bolnavi şi apa este infestată. Să nu ne zgâriem şi să ne spălăm pe mâini imediat după botezuri, să ne dezinfectăm, să nu mâncăm cu ei. Dacă ne stropim cu apă pe faţă să ne spălăm. După ce ne atingem sau dăm mâna cu ei, la fel. Erau instructaje pentru ca să ne protejeze de eventualitatea bolilor. După vreo câteva săptămâni am început să mâncăm cu ei, să stăm cu ei fără să ne mai spălăm din jumătate în jumătate de oră. În timpul slujbelor de botez te udai leoarcă. Apa de la botez se murdărea de la o vreme şi aveam un sentiment nu foarte confortabil. Din când în când completam apa din baptisteriu cu apă curată. Scădea nivelul apei. Oamenii erau neîngrijiţi. Foarte mulţi aveau răni pe cap, la picioare. Răni deschise. După un timp ne-am obişnuit cu situaţia aceasta. După câteva sute de botezuri trăiai o bucurie deosebită. Bucuria aceea nu am mai trăit-o în România. După ce botezai vreo 400-500, nu-ţi venea să zici nimic decât să te plimbi fără să doreşti să întâlneşti pe cineva. Era o bucurie, un har peste noi şi nu simţeai nevoie de nimic, ci doar să contempli natura, cerul…

Cum spunea Sfântul Apostol Pavel: har peste har.

Ceva se întâmpla. Erai fizic obosit, te schimbai pentru că erai ud şi după asta mâncai ceva, dar nu foarte mult pentru că nu mai aveai dispoziţie pentru mâncare, dar peste toate domina starea de bucurie de care vorbeam. Până seara târziu erai într-o stare de euforie duhovnicească, era o stare bună.

Ce perspective există pentru misiunea ortodoxă în Tanzania în special şi în Africa în general, pentru că este un tărâm încă deschis misiunii?

Da. Este acolo spaţiu larg pentru propovăduire. Oamenii au multă răbdare să asculte şi nu trebuie decât invitaţi pentru a asculta cuvântul. Le povesteşti despre Ortodoxie şi ei preferă Ortodoxia. Mulţi voiau să se boteze şi nu era timp. Trebuie – este adevărat – să se împlinească şi şase luni de la venirea la biserică până la botez. Adică să participe la cateheze, să înţeleagă puţin credinţa ortodoxă. Nu se botezau imediat. Pe mulţi nu am apucat să îi botezăm, pentru că era şi postul mare, erau foarte multe slujbe. Se aflau şi la distanţe mari parte din cei ce doreau să primească botezul. Se făceau liste cu cei care erau în aşteptare pentru botez. Pentru a organiza botezurile plăteam câţiva şoferi ca să aducă oamenii cu camioanele din mai multe sate la una din biserici. Cumpăram mâncare, adică orez, sare, câteodată sucuri, după care pregăteam cruciuliţele şi cămăşile albe. Pe adulţi îi îmbrăcam cu cămăşi albe. Copiii erau dezbrăcaţi, dar cei mari erau îmbrăcaţi într-o cămaşă albă care avea cusută o cruce roşie pe piept şi, la fel una, pe spate.

Copii tanzanieni pe uliţa satului

Mă întrebai de perspective… Ceea ce pot să spun este că ei sunt disponibili pentru a primi Ortodoxia. Spuneau că simt o bucurie la Biserica Ortodoxă, la slujbele noastre, chiar daca nu primesc aşa multe daruri precum la alte culte.

Am întrebat pe unii dintre ei de ce preferă Biserica Ortodoxă?
-  Pentru ce ai venit? Pentru bani?
-  Nu pentru bani.
- Atunci de ce ai venit?
- Nu ştiu. Aşa am simţit eu. Este mai multă iubire aici.
-  Crezi că preoţii ortodocşi muncesc mai mult ca alţii?
-  Nu, nu cred.

Nu este nimic care să mă facă să înţeleg că ar fi vreun merit al nostru. Pur şi simplu Ortodoxia îşi face lucrarea ei harică. Preoţii nu muncesc mai mult. Este ceva în Biserică: cântările, slujbele, icoanele… Aşa mi-a spus un domn primar – Constantin îl chema. Şi la fel mi-au spus şi alţii, că există mai multă răbdare, mai multă iubire în Biserica noastră.

Aţi administrat şi alte Sfinte Taine credincioşilor de acolo?

Într-o zi s-au făcut 60 de cununii.

Şi tot aşa în grup?

Da. Tot în grup se făceau.

Toată această misiune probabil că presupune nişte cheltuieli destul de mari. Cine susţine financiar misiunea din Tanzania?

IPS Dimitrios obţine sponsorizări din Grecia şi din Cipru. Foloseşte banii pentru construcţii de biserici, pentru salariile preoţilor. Preoţii primesc cam 100 de dolari pe lună. Asta înseamnă foarte mult pentru ei. Apoi cumpără alimente şi îi ajută pe unii care sunt mai bolnavi cu bani. Şi botezurile trebuie plătite: transportul oamenilor, mâncarea, cruciuliţele – pe care trebuie să le dai la fiecare în parte. Sunt nişte investiţii şi nu întotdeauna este foarte uşor de obţinut banii.

Noi, românii, am putea ajuta cumva misiunea de acolo?

Da. Putem ajuta cu bani pentru construcţia de biserici, pentru fântâni, chiar şi o şcoală s-ar putea construi de noi acolo. Câţiva credincioşi din Arhiepiscopia noastră au dăruit bani pentru construirea unei biserici cu hramul Sf. Cuv. Parascheva. Cu ajutorul lui Dumnezeu va fi sfinţită anul care urmează. Au mare nevoie de şcoli şi de cărţi pentru biblioteci.

În încheiere am dori să ne împărtăşiţi un moment ce v-a impresionat mai mult în această scurtă misiune în Africa.

M-au impresionat chipurile oamenilor. M-a impresionat tristeţea lor şi bucuria lor. Au o tristeţe adâncă, deosebită de a noastră, o suferinţă pe care nu pot să o exprime pentru că nu au cultura necesară, dar care poate fi observată cu uşurinţă. Se moare uşor şi moartea este primită firesc. Se plânge puţin. Decedatul este îngropat în aceeaşi zi datorită căldurii. Viaţa merge mai departe. O statistică arată că în fiecare zi mor în Tanzania aproape 3000 de copii datorită bolilor şi inaniţiei. Şi în Tanzania nu este situaţia cea mai gravă din Africa. Fiecare are în familie morţi. L-am întrebat pe un preot:
-    Câţi fraţi ai?
-    Am două surori.
-    Dar nu sunteţi mai mulţi fraţi – căci la ei media este de 5 copii?
-    Păi am mai avut trei fraţi.
-    Şi?
-    Au murit.
-    Dar ce vârste aveau?
-    20, 30.
-    Cum au murit?
-    Un frate a murit de SIDA, altul de malarie şi celălalt a murit împuşcat fiind în armată în timpul conflictelor din Zanzibar.
-    Şi părinţii?
-    Părinţii au murit şi ei.
Şi el avea doar 30 de ani. Altădată, la finalul Sfintei Liturghii, venind vorba despre moarte, am întrebat pe un alt preot:
-    Nu ţi-e frică de moarte?
-    Nu mi-e frică!
-    Dar ai trei copii! – avea trei băieţi
-    Da! Am trei copii, dar Dumnezeu are grijă de ei.
Cu câtă simplitate şi credinţă vorbea!? M-am mirat. Studiem ani de zile teologia şi nu reuşim să dobândim această simplitate în acceptarea morţii. Probabil că a observat mirarea mea pentru că a continuat să-mi spună:
-    Nu te mira, căci eu am rămas fără părinţi pe când aveam 9 ani. Mai aveam două surori: o soră mai mică cu doi ani şi încă o soră de un an. A murit prima dată tata şi apoi mama după un an de zile. Am rămas trei copii singuri. La scurt timp după moartea mamei mi-a murit şi sora mijlocie. Eram foarte trist. În anul acela a venit o doamnă, o olandeză la noi în sat şi a întrebat pe bătrânii saltului dacă este vreun copil  care să vrea să meargă la şcoală – căci ea dorea să ajute pe cineva în acest sens. Făcusem puţină şcoală, dar o întrerupsesem. Bătrânii s-au sfătuit şi copilul ales am fost eu. Am urmat o şcoală foarte bună, unde am învăţat în engleză. Şcoala primară, gimnaziu, apoi am făcut şi colegiul. N-are grijă Dumnezeu?

Era singurul preot care urmase liceul şi, de asemenea, un colegiu teologic în Kenia. Povestea foarte firesc, fără emoţii, fără să facă filozofie, fără să epateze. Simplu. Ei vorbesc foarte simplu despre moarte. E ceva normal. M-a impresionat raportarea lor la moarte ca la un lucru aproape firesc.

Ştiau că pot să moară dacă beau apă din pârâu, căci în multe sate nu sunt fântâni. Mureau destui din cauza tifosului. Când le-am spus că la noi fiecare casă are fântâna, n-au vrut să mă creadă, la început.

M-a impresionat de asemenea bucuria lor, râsul lor molipsitor. Am constatat că nu pot să mintă. Dacă spuneau o minciună, începeau să râdă. Se bucurau cu foarte puţin. Se bucurau pentru cea mai mică atenţie pe care le-o arătai, pentru un cuvânt, pentru cel mai neînsemnat dar.

Vă mulţumim părinte!

Notă: Acest interviu a fost publicat Revista „Lumea Credinţei” în două părţi: decembrie 2010 şi ianuarie 2011. În perioada 7-11 mai 2011, Părintele Nicodim l-a însoţit pe Înalt Preasfinţitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, într-o nouă vizită în Tanzania, la invitaţia Înalt Preasfinţitului Dimitrie. În cadrul acestei vizite, IPS Teofan a vizitat şi sfinţit şi cele două biserici construite prin efortul financiar al unor persoane fizice sau juridice din Moldova şi din ţară. Cele două biserici vor avea ca patron spiritual pe Sfântul Ioan Botezătorul, respectiv pe Sfânta Parascheva de la Iaşi.

Un interviu extraordinar cu unul dintre părinții bizantinologiei, materie care a deschis ochii în Apus asupra Ortodoxiei: Sir STEVEN RUNCIMAN – Cavalerul Bizantinologiei

Despre studiile de bizantinologie, Sf. Munte, Ortodoxie și actulitatea ei în Apus și despre vocația ei salvator profetică universală în epoca post-creștină și neopagână a lumii apusene (și nu numai) astăzi aflăm de la un om care a iubit Ortodoxia și tezaurul spiritual și cultural bizantin și al cărui nume celebru se găsește pe coperțile multor cărți care au făcut epocă, între care Căderea Constantinopolului - destul de citită și în Romania. Impresionează și observațiile la adresa deschiderilor pe care le-au avut bizantinii la adresa misiunii la popoarele europene încă neîncreștinate. Spre deosebire de Roma (viitorul „romano-catolicism”), bizantinii înțelegeau necesitatea de a asuma lingivistic mesajul creștin. Menționam că Vaticanul a renunțat la obligativitatea limbii latine în cult de abia după Conciliul II Vatican, deci de la mijlocul anilor ’60 ai deceniului XX.

Un interviu prin care descoperim modul în care se poate face misiune ortodoxă eficient la nivel academic, dar și despre valorile noastre pe care nu le apreciem îndeajuns și ajung să le apreciezii străinii în timp ce noi ne uităm cu mult complex de inferioritate la ei! Un interviu despre cum frumusețea Bizanțului Ortodox atrage spre Ortodoxie pe mulți.

Este un adevăr tragic faptul că lumea apuseană, nu numai cea academică, ci societatea în general, ignora până nu de mult Imperiul Roman de Răsărit, creându-i și un nume artifical, cel de Bizanț, nume cu care am fost îndoctrinați și noi. Geneza acestei titulaturi, din câte se știe, ar fi catolică și datează de aproape cinci secole, adică de după căderea Bizanțului. Prin urmare, dacă cineva s-ar întoarce în timp în chip minunat și le-ar vorbi „bizantinilor” spre „Imperiul Bizantin”, aceștia nu ar înțelege bine despre ce este vorba – pentru că ei se numeau pe sine romani, ρωμαίοι, respectivi Imperiu Roman – Ρωμαϊκή Αυτοκρατορία. Catolicismul nu a avut niciodată interesul să arate că romanitatea a fost uzurpată de popoarele germanice în preajma „Marii Schisme”. EI a vrut să se prezinte în mod mincinos pe sine ca păstrător al valorilor autentic creștine („katholik” fiind echivalent în semnificație cu „orthodox”) și al măreției împărăției romanilor extinsă la oikoumene, adică pretutindeni. În mod asemănător, în Apus se vorbește despre „Marea Schismă”, deși „ruptura” de Roma nu s-a făcut doar din vreo ceartă omenească legată de jurisdicții, orgolii omenești, diferențe culturale (cum greșit încearcă să prezinte relativiștii dogmatic de astăzi), ci din motive dogmatice legate de erezia trinitară Filioque. Marea Schismă sau Marea Ruputură (σκιζειν = a rupe) a fost, de fapt, o mare cădere/apostazie din Biserica a Vaticanului și celor care cugetau ca ei (anathema de la 1954 este dată pe ereziile Papei și a celor care cugetau ca el; nu pe o Biserică anume, ci pe cei care cugetau erezia; de aceea, așa zisa ridicare reciprocă a anathemelor, făcută acum mai bine de 40 de ani de Patriarhul Ecumenic Athenagoras și „Papa” Paul al VI-lea, nu are nicio valoare orthodoxă, pentru că nu se poate dezincrimina o erezie, nu se poate ridica condamnarea sinodală ortodoxă asupra unei erezii, ci se poate ridica doar deasupra persoanei condamnate – iar aceasta numai în cazul în care persoana sau persoanele se pocăiesc de erezia lor și revin în Biserică – ceea e nu este cazul cu papismul, ci din contra, acesta a adăugat erezie la erezie, chiar și în epoca modernă). Desigur, după cum probabil știți, nu tot Apusul a urmat căderii Romei. Spre exemplu Anglia Ortodoxă a stăruit în comuniunea cu Răsăritul, până când papa, la puțini ani dupa 1054, l-a îndemnat pe Wilhelm Cuceritorul să invadeze Anglia (țară ce păstra un sistem bizantin și în organizare și relațiile dintre Biserică și Stat) pentru a o reintroduce sub jurisdicția Vechii Rome căzute în eres (în acest sens este revelatoare parcurgerea cărții lui Vladimir Moss, Căderea Angliei Ortodoxe, Ed. Egumenița & Cartea Ortodoxă, 2010 – o carte ne băgată în seamă îndeajuns sau, poate, ignorată cu scop!?). Și se pare că nu este singurul exemplu, ci ar mai fi și o parte din penisula Iberică, mai precis Portugalia de astăzi – deci tot o zonă aflată cumva mai la margine, mai departe de influența directă și nocivă a papalității. Din câte se știe, a existat rezistență la erezia Filioque în diferite locuri din Apus, altele decât cele menționate, rezistență continuată până în secolul al XII-lea. Ar fi interesant ca cineva să se ocupe de acest domeniu, iar cine știe ceva în plus, să ne semnaleze și nouă!

Și, Doamne ajută ca Ortodoxia să se extindă nu numai în Apus, dar în întreaga lume – așa cum „profețește” Sir Steven! Numai sa fie cine să facă această misiune! O Biserică ce și-a pierdut vocația misionară este o Biserică ce nu mai are bucuria de a-L împărtăși pe Hristos și altora, adică nu mai are deplin bucuria împărtășirii din El pur și simplu. Iar acea Biserică, sau acele persoane arată că nu au înțeles cu Adevărat Evanghelia lui Hristos, căci însuși termenul Evanghelie, adică Vestea ce Bună, chemă pe toți și la vestirea altora, a tuturur!

În acest sens, recomandăm și blog-ul de susținere a misiunii, adică a apostolatului ortodox intern și extern numit simbolic „Misiune în Africa”, care a postat săptămâna trecută, cu ocazia prăznuirii unui mare apostol ortodox contemporan, Sf. Nou Ierarh Nicolae al Japoniei, cel „Întocmai cu Apostolii”, un extrem de interesant articol: (http://misiuneinafrica.wordpress.com/2012/02/04/sinaxarul-sfintilor-apostoli-contemporani-3-februarie-sfantul-nicolae-cel-nou-luminatorul-japoniei/)

Iată mai jos interviul cu sir Steven Runciman, publicat de site-ul Pemptousia al prietenilor Sfintei Mănăstiri Vatopediu, site pe care, de asemenea, îl recomandăm cu căldură:

În ultimul interviu pe care l-a acordat revistei Pemptousia, marele bizantinolog Steven Runciman a vorbit despre primii săi ani de studiu, despre opţiunile sale ştiinţifice, despre prezenţa şi rolul ortodoxiei în Europa şi în lume. Ba chiar şi despre vechea Elladă, despre arta bizantină, despre Sfântul Munte şi despre biserica romano-catolică.

Interviul a fost acordat în 14 august 2000, pe când se găsea la Mânăstirea Vatopaidi, unde a fost găzduit în sejurul său de trei zile prin Sfântul Munte, cu ocazia vizitei Patriarhului Ecumenic, Bartolomeu, în vederea inaugurării noii sacristii a Mânăstirii Vatopaidi.

Sir Steven Runciman, acordând prezentul interviu redactorului-şef al revistei Pemptousia, Konstantínos Anghelídis

Pemptousia: Când aţi ajuns prima oară în Sfântul Munte ?

Sir Steven Runciman: În 1936 se întâmpla să călătoresc cu o corabie spre Kavála, şi ne-am apropiat de o coastă a Sfântului Munte. Monahii ne-au acostat cu bărcile lor, să ne ajute. Aş fi putut să cobor pe plajă, dar căpitanul a insistat că trebuie să ne continuăm drumul spre Kavála, şi m-a împiedicat. M-am enervat foarte tare pe el şi i-am zis câteva într-o greacă perfectă. Ştiţi, când mă enervez, vorbesc greceşte fără greşeli… În 1952 am făcut prima vizită în Sfântul Munte, dar a fost foarte scurtă. A urmat o a doua, în aceeaşi decadă, dar eram îngrijorat, toate păreau să fie în paragină. Mai târziu, când am revenit, a fost uimitor să constat că  există o vie mişcare de renaştere; am o foarte mare bucurie şi satisfacţie să fiu aici, îmi restabileşte încrederea în firea omenească iubitoare de Dumnezeu.

P.: Care a fost motivul adevărat care v-a făcut să vă ocupaţi aproape întreaga viaţă cu studiul civilizaţiei bizantine ?

S.S.R.: Motivele sunt amestecate. Când eram de 7 – 8 ani, am început să învăţ greaca veche, căci îmi plăcea greaca clasică. Concomitent, am fost fermecat de Evul Mediu şi nimeni, aproape, nu se preocupa de Grecia medievală. Astfel, am hotărât să mă interesez în principal de elenismul medieval: Grecia şi ţările balcanice învecinate, precum şi cruciadele, care s-au dovedit pe de-a-ntregul catastrofale, ducând la ruina statului roman răsăritean şi subjugarea creştinismului răsăritean.

Sir Steven Runciman şi Egumenul Sfintei Mari Mânăstiri Vatopaidi, Arhimandritul Efrem

P.: Aţi cunoscut pe cineva care să vă ajute să vă specializaţi în studii bizantine ?

S.S.R.: Când mi-am început eu studiile, cel mai important bizantinolog era profesorul J.B. Bury, academician, care la început se preocupase de Grecia Clasică şi mai apoi de Bizanţ. Dar era un singuratic şi nu dorea să aibă studenţi. De asemenea, nu i-a plăcut că s-a obligat să mă ia ucenic. Reuşeam foarte greu să mă întâlnesc cu el. Prima oară l-am cunoscut la biroul lui din Cambridge: el era profesor de istorie acolo, deja faimos, şi a încercat mult să mă descurajeze. La sfârşitul întrevederii mi-a spus că-mi voi pierde timpul studiind Europa de Est şi perioada medievală, cu excepţia cazului în care aş fi cunoscut limbi slavonice. S-a nimerit să fi învăţat singur ruseşte. În cele din urmă, s-a obligat să mă accepte. Cu toate acestea, nu era totdeauna uşor de găsit. Din pricina bătrâneţii şi a stării de sănătate, lipsea de la birou. De aceea, îi trimiteam note scrise şi întrebări acasă, iar acelea nu ajungeau în veac în mâinile lui. Mai târziu, cineva mi-a menţionat că nici doamna Bury nu era de părere ca soţul ei să se preocupe de asemenea chestiuni, şi, de aceea, arunca tot ceea ce eu îi trimiteam. Cu timpul, însă, am aflat că în fiecare dimineaţă se plimbă pe jos, la marginea Cambridge-ului şi l-am pândit. Bineînţeles, îi plăcea să aibă companie în plimbarea lui. Îl însoţeam cu carnetul de însemnări în mână şi punându-i întrebări. Avea, într-adevăr, cunoştinţe vaste şi minte ageră. Nu avea niciodată nevoie să consulte texte şi studii, totdeauna ştia să dea un răspuns. În cazul în care nu-şi amintea sau uita ceva, îmi trimitea ulterior răspunsul ştiinţific. Din nefericire, a fost primul şi singurul meu profesor. După o vreme, m-am îmbolnăvit eu şi am plecat de la Cambridge. Mai târziu, când m-am reîntors, murise. De atunci încolo am fost nevoit să avansez pe cont propriu.

P.: Ce ştie astăzi europeanul de rând despre Bizanţ ?

S.S.R.: Europeanul de rând începe să cunoască mai multe, căci astăzi sunt mulţi bizantinologi. În Marea Britanie, în fiecare an organizăm un congres de bizantinologie cu o largă participare a celor interesaţi. De asemenea, în universităţile noastre, studenţii arată un mare interes faţă de acest subiect. Şi pe continent, în Franţa şi în Germania, au existat dintotdeauna şcoli de bizantinologie, chiar dacă mai restrânse, dar am convingerea că şi acolo interesul este în creştere. În America există o fundaţie pentru studii, foarte bine înzestrată, în Washington DC, la Dumbarton Oaks. Acest institut a fost fondat de o americană milionară care era, literalmente, îndrăgostită de Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol. Când am întâlnit-o prima oară, era soţia unui ambasador american. Ne-am întâlnit mai târziu la Londra, a luat masa împreună cu părinţii mei. M-a întrebat cu ce mă ocup şi eu i-am răspuns: „Sunt bizantinolog”. Mi-a spus că aceasta era ceva ce o interesa foarte mult şi că intenţiona să fondeze acel institut la Dumbarton Oaks. De aceea, pe durata îndelungatei mele vieţi, am văzut Bizanţul fiind considerat ca un subiect obscur şi necunoscut, pe când azi, având mulţi ucenici, am convingerea că va deveni din ce în ce mai cunoscut.

“Personal, cred că anumite mozaicuri bizantine sunt mai presus decât statuile din epoca clasică”. În imagine, mozaic din Catholicon-ul Mânăstirii Vatopaidi, sec. al XII-lea.

P.: Cum este percepută civilizaţia bizantină de către europeni şi americani ?

S.S.R.: Până în prezent, această civilizaţie nu a pătruns foarte adânc în conştiinţa lor. Totuşi, la anumite universităţi, acest subiect nu mai este unul pe deplin ignorat sau desconsiderat. Din contră, este ceva ce se află în plină dezvoltare, în vreme ce în epoca mea era complet ignorat. Această convingere mă mulţumeşte şi îmi dă încredere în viitor.

P.: Cum văd oamenii de mentalitate occidentală Sfântul Munte ?

S.S.R.: Mi se pare că pentru ei este un loc enigmatic, şi cu siguranţă, femeile nu înţeleg aproape nimic despre Sfântul Munte. Fireşte, cei ce-l vizitează se întorc entuziaşti, iar pe Prinţul Charles l-aţi uimit cu totul, e foarte dornic şi foarte bucuros să vă viziteze.

P.: Recent a stat 3 zile la Vatopaidi.

S.S.R.: Da, s-a prefăcut că e reţinut de vremea rea în Munte. De fapt, lucrurile stăteau cu totul altfel. Le-a spus oamenilor de pe yacht să se ducă în Thásos, că aici a izbucnit o furtună. Şi, în realitate, a petrecut foarte bine.

P.: Ce părere aveţi despre prezenţa ortodoxiei în Europa contemporană?

S.S.R.: Ce să zic, de multe ori sunt dezamăgit de celelalte biserici occidentale. Mă bucur, însă, de gândul că în următorii 100 de ani, ortodoxia va fi singura biserică istorică ce va rezista. Biserica Anglicană este într-o stare foarte proastă. Biserica Romano-Catolică pierde constant teren. Din fericire, există Biserica Ortodoxă. Sunt impresionat de numărul ridicat al acelora care îmbrăţişează ortodoxia, mai ales în Marea Britanie. Cred că oferă spiritualitatea reală, pe care celelalte biserici nu pot să o transmită pe deplin. Toate acestea mă conduc la concluzia că ortodoxia va rezista, în contrast cu celelalte.

P.: Ce credeţi că ar trebui să ofere ortodoxia unei Europe unite şi, în general, întregii lumi ?

S.S.R.: Vă spun că am mari îndoieli asupra faptului că Europa va fi vreodată unită, ori lumea întreagă. Cred că, în ceea ce priveşte unitatea dintre popoare, ortodoxia poate aduce cea mai bună rezolvare, pentru că, de la început, ea nu promovează deloc naţionalismul. Dar şi pentru că ea are puncte de vedere mai largi şi mai libere decât Biserica Romano-Catolică. Toate acestea îmi dau deplina convingere că Ortodoxia are înaintea ei un viitor sigur şi foarte bun.

P.: Care personalitate bizantină vă place cel mai mult ?

S.S.R.: Este o întrebare dificilă… Sunt interesat de foarte multe personalităţi. Sunt uimit de anumiţi figuri religioase bărbăteşti. În general, pentru mine, oamenii neduhovniceşti, deşi oameni importanţi din Bizanţ, nu sunt vrednici de admiraţie, deşi unii dintre ei au făcut lucruri deosebite. Cred că mulţi oameni cu statură duhovnicească sunt mai vrednici de admiraţie. Au avut foarte multe de oferit civilizaţiei europene.

P.: Sfântul Grigorie Palama şi-a început viaţa de monah la Mânăstirea Vatopaidi, stând aici vreme de trei ani. Biserica, şi în special, aghioriţii, îl cinstesc mult şi au mare evlavie către el. Cum este văzut în Occident ?

S.S.R.: Încă există prejudecăţi faţă de palamiţi, faţă de cei care-i acceptă teologia. Pe mine personal, dogmele lui mă odihnesc, cu toate că alţii îi sunt potrivnici.

P.: Aţi putea sprijini ideea ca Sfânta Sofia să funcţioneze din nou ca locaş de cult ortodox ?

S.S.R.: Foarte mult mi-ar plăcea acest lucru, dar mă îndoiesc că aşa ceva ar putea să se întâmple. Cu toate acestea, m-ar bucura foarte.

P.: Care credeţi că este chintesenţa Imperiului Bizantin ?

S.S.R.: Cred că răspunsul pe care ar trebui să-l dau ar lua foarte mult timp. Pe scurt,bizantinii au menţinut totdeauna, chiar dacă în anumite situaţii nu le-a reuşit pe deplin,un nivel spiritual foarte elevat, şi consider că în acesta rezidă probabil chintesenţa, acesta este cel mai important element. De exemplu, misionarii bizantini din Europa au încurajat editarea textelor sfinte în limba creştinilor nou-convertiţi. Aşa ceva, Roma nu ar fi făcut niciodată. Printre altele acesta este un lucru care mă uimeşte foarte tare la bizantini.

P.: Credem că Sfântul Munte constituie, în general, continuarea acestei tradiţii bizantine.

S.S.R.: Cu siguranţă.

P.: Iar propăşirea monahismului aghiorit contemporan ne dă o mare bucurie.

S.S.R.: Fără îndoială, „renaşterea” acestui loc sfânt îndreptăţeşte speranţele multora. Aici poate fi simţit ce însemna cu adevărat ortodoxia pentru împăraţii bizantini şi pentru popor. Cu adevărat, are loc o renaştere.

P.: Mulţi susţin că Elada Antică a fost glorioasă, o civilizaţie foarte înaltă, lucru neîndoielnic, pe când civilizaţia bizantină e reprezentată de o perioadă întunecată a evului mediu, şi care le provoacă repulsie. Spuneţi-ne punctul dumneavoastră de vedere despre acest lucru, ca specialist.

S.S.R.: Întotdeauna am protestat împotriva acestei poziţii ! În Bizanţ a existat un ethos foarte elevat ! Iar în ce priveşte arta bizantină, niciodată nu a fost apreciată la justa ei valoare. Personal cred că anumite mozaicuri bizantine sunt superioare tuturor statuilor antice, din epoca clasică. S-a făcut multă zarvă cu frizele lordului Elgin. Mie nu-mi produc mare entuziasm; prefer operele de artă mai vechi, precum „Tinerele fete”. Nu aş vrea niciodată să am statui de tip realist, cu totul „omeneşti”. M-ar cuceri dacă ar avea vreo dimensiune spirituală, precum creaţiile bizantine atât de expresive, care sunt unice şi aproape irepetabile. Ceva ce a crescut pe parcursul vieţii mele a fost aprecierea faţă de diferitele arte bizantine, şi diminuarea concentrării absolute asupra artei veacului de aur al Atenei.

P.: Sir, vă mulţumesc mult pentru îngăduinţa de care aţi dat dovadă stând de vorbă cu noi, şi nădăjduim ca Pronia lui Dumnezeu să vă mai dăruiască câţiva ani, pentru a putea transmite cunoştinţele dumneavoastră celor care vă calcă pe urme, şi care, la rândul lor, vor dovedi că Bizanţul este viaţă, iar inima lui era, este şi va fi, ortodoxia.

S.S.R.: Da. Bineînţeles, deja am 97 de ani şi nu ştiu dacă mai pot oferi ceva. Sunt, însă, reînsufleţit de această vizită în Sfântul Munte.

P.: Înainte de a încheia, o ultimă întrebare: cum v-a plăcut strana de la Vatopaidi ?

S.S.R.: Mi-a plăcut cântarea lor. Se distinge prin absenţa influenţei muzicii secularizate şi îmi provoacă un sentiment transcendent, lucru care trebuie să existe în muzica bizantină.

P.: Vă mulţumim încă o dată pentru efortul dumneavoastră şi pentru bunăvoinţa cu care ne-aţi împărtăşit, ca specialist în Bizantinologie, aprecierea dumneavoastră faţă de ortodoxie ca fiind chintesenţa civilizaţiei bizantine.

Note biografice

Distinsul bizantinolog Sir Steven Runciman s-a născut la 7 iulie 1903, fiind nepotul marelui armator Sir Walter Runciman (1847-1937) şi fiul omului politic Sir Walter Runciman. A studiat la colegiile Eton şi Trinity de la Cambridge, fiind ucenic al faimosului profesor John B. Bury. A predat la Colegiul Trinity între anii 1927-1938, rămânând membru onorific pană la moarte. A mai predat, de asemenea, la multe alte universităţi din Europa şi din America, precum şi la Universitatea din Constantinopol (1942-1945), unde a ţinut cursuri de istorie şi artă bizantină. A deţinut diverse poziţii în aparatul diplomatic britanic, fiind legat al Ambasadei Marii Britanii la Sofia şi la Cairo, precum şi reprezentant al Consiliului Britanic în Grecia între 1945-1947. A fost membru al Academiei Britanice din Atena, având multiple diplome universitare. Timpul petrecut în Grecia i-a permis să cunoască, printre mulţi alţii, pe Gheórghios Seféris, Ánghelos Sikelianós şi Dimítrios Horn.

Scrierile lui au devenit rapid cunoscute, atât la nivel academic, cât şi la nivel popular. Primele sale scrieri sunt The Emperor Romanus Lecapenus and his Reign (1929), care constituie un studiu asupra Bizanţului secolului al X-lea, A History of the First Bulgarian Empire (1930) şi Byzantine Civilization (1933), pe care a scris-o pe când era lector la Colegiul Trinity din Cambridge. The Medieval Manichee (1947), este un studiu asupra ereziilor dualiste medievale. Cea mai cunoscută operă a sa este A History of the Crusades (1951-1954), în trei volume, completată de The Sicilian Vespers (1958), o istorie detaliată a ţărilor mediteraneene din perioada respectivă, precum şi a conflictelor dintre interesele politice şi naţionale ale vremii. La fel de importante sunt The Fall of Constantinople (1965), The Great Church in Captivity (1968), The Last Byzantine Renaissance (1970), The Orthodox Churches and the Secular State (1972), Byzantine Style and Civilization (1975), The Byzantine Theocracy (1977).

Prin studiile şi operele sale, Sir Steven Runciman a scos civilizaţia bizantină din umbra indiferenţei academice şi din izolarea ştiinţifică. Opera sa A History of the First Bulgarian Empire a schimbat esenţial punctul de vedere occidental asupra cruciadelor. Ziarul The Times scria următoarele: „Cartografiind faza medievală a separaţiei interminabile dintre Occident şi Orient în Orientul Mijlociu, Runciman a luat, pe bună dreptate, partea Bizanţului, împotriva intoleranţei şi jafului practicat de Occident”.

A fost cetăţean de onoare al oraşului Atena (1990) şi a primit premiul Onassis în 1997.

A încetat din viaţă în 10 noiembrie 2000.

Articol apărut în numărul 4 al revistei Pemptousia.

SURSA: http://www.pemptousia.ro/2012/02/sir-steven-runciman-–-cavalerul-bizantinologiei/

http://dogmaticaempirica.wordpress.com/2012/02/06/astazi-a-fost-praznuit-sf-fotie-cel-mare-unul-dintre-ocrotitorii-acestui-blog

Sa luam exemplu din ravna Sf. Nicolae al Japoniei si se ne rugam lui!

Sf. Nicolae,  Luminatorul Japoniei

Sursa: Lumea Credinţei, nr. 2 (februarie) – 2009.

„În tot locul stăpânirii Lui, binecuvintează suflete al meu pe Domnul!” – glăsuieşte psalmistul; şi „mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28, 19) i-a mandatat Domnul, înainte de Înălţarea Sa la cer, pe ucenicii Săi. Poate că aceste cuvinte au inspirat cel mai mult lucrarea misionară a nou-proslăvitului Sfânt Nicolae care a adus Lumina Ortodoxiei în „Ţara Soarelui-răsare”.

Sfântul Nicolae cel Nou, Apostolul Japoniei, s-a născut în anul 1836 în satul Berghiozovski, din Smolensk. Tatăl său, Ioan Kasatkin, care era diacon, precum şi mama sa, care murise când Nicolae era doar de 5 ani, erau amândoi oameni foarte evlavioşi.

Tânărul lor fiu s-a dedicat pentru început carierei militate, dar în timpul studiilor gimnaziale s-a orientat definitiv spre misiunile îndepărtate pe care Biserica Ortodoxă Rusă le întreprindea în acea vreme. S-a gândit pentru început la China, dar în cele din urmă, după citirea unei cărţi despre acea ţară îndepărtată şi misterioasă, a hotărât să aleagă Japonia.

În 1860, în timp ce era student în anul IV la Academia Teologică din Sankt Petersburg, o Enciclică a Sinodului care căuta un voluntar pentru a prelua îndatoririle liturgice ale unui preot slujitor pe lângă Ambasada Rusă din Hakontate (Japonia) a constituit pentru el semnul de Dumnezeu trimis pentru începutul misiunii sale.

Terminându-şi studiile, a primit tunderea în îngerescul chip al monahilor şi o dată cu aceasta numele de Nicolae, a fost hirotonit diacon şi apoi preot, plecând imediat în Orientul Îndepărtat. După o călătorie de 10 luni prin mijlocul Siberiei, a ajuns în cele din urmă la Hakontate. În Japonia – ţară de moravuri atât de străine de cele ale creştinismului şi unde oficial era interzis să se propovăduiască Evanghelia – condiţiile pentru constituirea unei misiuni ortodoxe nu erau deloc favorabile.

Sfântul Nicolae a învăţat singur limba japoneză şi, după câţiva ani de muncă asiduă, mai mereu expunându-se la pericole din partea autorităţilor, i-a adus la credinţa ortodoxă pe preotul şintoist Savambe şi pe medicul Sakaghia. Cu ajutorul acestor primi neofiţi, cu smerită înţelepciune şi fără să urmărească atât încreştinarea unui mare număr de japonezi, ci mai degrabă îngrijindu-se ca pe cei care se apropiau de credinţă, să-i facă creştini adevăraţi, Sfântul Nicolae a reuşit să constituie o comunitate mică, pentru început 15 credincioşi.

Savambe, care a primit la Botez numele „Apostolului neamurilor” – Pavel, a devenit ţinta batjocurilor celor care mai înainte fuseseră corelegionarii săi. Puţin a lipsit să nu fie pedepsit cu moartea.

Catehizarea s-a confruntat cu nenumărate probleme în principal cu cea a totalei absenţe a traducerilor sfintelor texte în limba japoneză. Pentru o perioadă oarecare, creştinii trebuiau să fie mulţumiţi cu o traducere în chineză a Noului Testament.

Tânăra Comunitate nu se confrunta doar cu idolatria, ci şi cu tradiţionalul cod de onoare japonez, pentru care porunci precum cea a iubirii faţă de vrăjmaşi părea să constituie un îndemn sau o pledoarie pentru sfială sau frică.

Doar după 12 ani de încercări, lipsuri şi asiduă muncă, şi după ce a suferit o cruntă prigoană în 1873, Misiunea Ortodoxă Rusă a fost oficial recunoscută de către conducerea ţării, având în fruntea ei pe Arhimandritul Nicolae.

Sediul misiunii a fost mutat atunci la Tokyo, noua capitală a Imperiului, şi, graţie înflăcăratei predici a sfântului, numărul credincioşilor a ajuns curând la mii, având centre misionare Nagasaki, Kyoto şi Hakodate.

În 1875 a fost hirotonit primul preot ortodox japonez şi 10 ani mai târziu Sfântul Nicolae a fost hirotonit primul episcop al Bisericii Japoneze, care număra atunci 12.000 de credincioşi. În 1875, în ciuda dificultăţilor materiale a fost posibilă ridicarea unei strălucitoare biserici-catedrale în centrul oraşului Tokyo, pe care a numit-o „Casa lui Nicolae”.

Prin râvna sa – care a determinat şi entuziasmul Sfântului Ioan de Kronstadt (20 decembrie), sfântul ierarh a zidit şcoli pentru educaţia catehumenilor şi a credincioşilor. În 1878 a deschis Şcoala Preoţească pentru instruirea clerului autohton, unde, în afara ştiinţelor teologice, se predau limbile japoneză, chineză şi rusă, cu scopul mai îndepărtat de a fi traduse toate textele sfinte necesare vieţuirii creştine.

Chiar dacă a dat tinerei biserici nu doar credinţa, ci şi tradiţiile şi obiceiurile liturgice ale Bisericii Ruse, Sfântul Nicolae, folosind limba japoneză, s-a îngrijit să întemeieze o adevărată Biserică Locală, o Biserică ieşită din sânul poporului japonez şi nedespărţită de el.

În timpul războiului dintre ruşi şi japonezi din 1905, sfântul a dovedit o deosebită dragoste faţă de turma sa, precum şi discernământ. Pentru că clerul îi ceruse permisiunea să săvârşească rugăciuni pentru armata japoneză, Sfântul Nicolae a îngăduit şi a binecuvântat acest lucru, dar el însuşi nu participa la aceste rugăciuni, neputând să se roage pentru înfrângerea propriei lui patrii.

Când a adormit în Domnul, pe 3 februarie 1912, după 50 de strădanii apostolice, Biserica Ortodoxă a Japoniei cuprindea 33.000 de credincioşi, împărţiţi în 266 de comunităţi de 35 de preoţi.

Imediat a fost cinstit ca sfânt misionar „întocmai cu apostolii” şi mormântul său a devenit loc de închinare şi binecuvântare pentru fraţii noştri ortodocşi din Japonia.

Sursa: http://acvila30.wordpress.com/2012/02/02/3-februarie-sfantul-nicolae-cel-nou-luminatorul-japoniei/

Sfinte Noule Ierarh Nicolae, Apostolule si Luminatorule al Japoniei, cel „intocmai cu Apostolii”, roaga-te lui DUmnezeu pentru noi si intareste-ne spre lucrarea Sa! Amin!

In legatura cu traducerea unei astfel de lucrari intr-o limba care tinde sa devina de o destul de larga circulatie (in urma boom-ului economic japonez din ultimele decenii; si in Romania exista studii universitare de japoneza), cineva se poate intreba daca adeptii buddhismului zen si ai șintoismului – ambele „traditionale” in Japonia, dar ambele profund pagane, pantheiste – vor fi atrasi, prin simpla lectura, la Adevarul Evangheliei propovaduit numai in Biserica Ortodoxa, macar in masura in care in Europa si USA a ajuns la moda Yoga si New-Age-ul care au o platforma ideologica oriental pantheista potrivnica celor Zece Porunci (adica monotheismului) si Evangheliei? Oare vor intelege ca fara un duhovnic si fara trairea concreta in Biserica, adica trairea eclesiala, orthodoxa si orthopraxa, ascetica, nu vor putea cunoste buna mireasma a Duhului? Duhovnicul ortodox nu este un guru, dar, probabil, japonezii pot intelege mai bine decat vesticii faptul ca nu poti avea o crestere intr-o spiritualitate, arta etc fara discipolatul la un avva/parinte care sa te nasca. Sa speram si sa ne rugam fierbinte ca Duhul Sfant sa lucreze astfel incat japonezii sa inteleaga toate acestea (ar fi interesant de vazut ce studiu introductiv insoteste traducerile) si ca traducerea literaturii ascetico-mistice patristice sa nu fie o simpla vulgarizare culturala a Patristicii (de care se plangeau si veacurile trecute unii parinti duhovnicesti deoarece Filocalia, chiar si in mainile unui ortodox, poate fi periculoasa daca nu este inteleasa si traita fara povatuirea unui duhovnic priceput intr-ale rugaciunii), ci, asa cum nadajduim ca se si doreste de catre japonezii (ortodocsi?) care ingrijesc editia, un gest apostolic si profetic cu profunde reverberatii in societatea japoneza care este bombardata de modul de viata si de mai mult sau mai putin valabilele valori apusene!

Desigur, cartea a fost tradusa in primul rand spre folosul Trupului Bisericii, adica al practicantilor ortodocsi din Japonia – si sunt ceva nativi printre ei. Si, stiind ca Dumnezeu „poate face fii ai lui Avraam si din pietrele acestea”, avem nadejde ca recent incercatul popor japonez isi poate implini vocatia eshatologica (de a fi Dumnezeu „toate in toti”/ «ἵνα ᾖ ὁ Θεὸς [τὰ] πάντα ἐν πᾶσιν» / „hina ei ho Theos [ta] panta en pasin”  - cf. I Cor. 15, 28 – si nu vreo inselatoare pseudo-vocatie pan-theista) la care este chemata intrega umanitate, intreaga faptura – chiar spre rusinea culturilor care au cunoscut de mii de ani Evanghelia lui Hristos.

Iata articolul (il puteti accesa direct de pe site-ul basilica.ro al Patriarhiei facand click pe zona marcata mai sus cu rosu):

]]> http://misiuneinafrica.wordpress.com/2012/01/28/174/feed/ 0 misiuneinafrica Filocalia, tradusă în japoneză http://misiuneinafrica.wordpress.com/2012/01/17/ortodoxia-filocalica-in-japonia-martin-scorsese-regizorul-care-a-vrut-sa-fie-preot-va-face-un-film-despre-martiriul-crestinismului-japonez-cand-oare-vom-face-si-noi-unul-ortodox-despre-martirii/ http://misiuneinafrica.wordpress.com/2012/01/17/ortodoxia-filocalica-in-japonia-martin-scorsese-regizorul-care-a-vrut-sa-fie-preot-va-face-un-film-despre-martiriul-crestinismului-japonez-cand-oare-vom-face-si-noi-unul-ortodox-despre-martirii/#comments Tue, 17 Jan 2012 19:06:22 +0000 misiuneinafrica http://misiuneinafrica.wordpress.com/2012/01/17/ortodoxia-filocalica-in-japonia-martin-scorsese-regizorul-care-a-vrut-sa-fie-preot-va-face-un-film-despre-martiriul-crestinismului-japonez-cand-oare-vom-face-si-noi-unul-ortodox-despre-martirii/ Continue reading »

De inceput lectura cu aceste informatii generale despre Ortodoxia japoneza si istoria ei, despre parohiile existente acolo (exista si doua parohii romanesti), iar apoi urmatoarele:

Filocalia apare în traducere japoneză

Situl creştin Graecia orthodoxa ne informează că o ediţie a Filocaliei este în curs de editare.

Primul volum a fost publicat în 2006. Mai rămân 5 volume de publicat. Această ediţie este fondată pe ediţia scrisă elaborată şi publicată la Atena în 1991.

Ierarhul primat al Bisericii Ortodoxe a Japoniei este Înaltpreasfinţitul Daniel, Arhiepiscop de Tokyo şi Mitropolit al întregii Japonii, ridicat în această demnitate din 2000. Estimările arată că există 35.000 de creştini ortodocşi în Japonia.

Traducerea şi adaptarea: Pr. Ioan Valentin Istrati

Sursa: http://graecorthodoxa.hypotheses.org

[sursa noastra: http://www.doxologia.ro/filocalia/filocalia-apare-traducere-japoneza]

Un nou proiect al regizorului Martin Scorsese: istoria martirilor din Japonia

Recunoscut de către mulţi ca fiind unul dintre cei mai mari regizori ai tuturor timpurilor,  Martin Scorsese este pregătit să regizeze un nou film despre martirii creştini din Japonia.

Reverendul Tim Byron din Liverpool lucrează acum în Filipine. Acesta vorbeşte despre o istorie a regiunii, care crede că ar putea deveni un subiect de film. El a scris: “Istoria creştinismului în Asia este marcată de teribile suferinţe şi persecuţie, amestecate cu putere, corupţie, ignoranţă, prejudecăţi, suspiciuni culturale, greşeli teribile, acte de o mare generozitate şi sacrificiu. Unele dintre cele mai groaznice persecuţii ale creştinilor a fost în Japonia – după succesul călătoriilor misionare ale iezuitului Francis Xavier. Istoria martirilor din Japonia este puternică şi ar trebui să fie cunoscută de o mai mare audienţă”.

Acum, această istorie de suferinţe şi misiune va fi imortalizată de faimosul scriitor japonez Shusako Endo şi unul dintre cei mai mari regizori din lume, Martin Scorsese.

Scorsese a anunţat noul său proiect cinematografic, bazat pe romanul classic al lui Endo, numit “Tăcere”. Regizorul a avut o tinereţe religioasă, dorind să se facă preot, şi făcând seminarul. Acum el crede că o asemenea istorie a persecuţiei ar aduce o cunoaştere mai bună a creştinismului în Asia.

Traducerea şi adaptarea: Pr. Ioan Valentin Istrati

Sursa: http://www.ucanews.com

[sursa noastra: http://www.doxologia.ro/lumea-crestina/un-nou-proiect-al-regizorului-martin-scorsese-istoria-martirilor-din-japonia]

Nota Misiuneinafrica:

1. Scorseze a regizat un film blasfemic, bazat pe romanul „Ultima ispita a lui Hristos” al lui Kazantsakis, condamnat de Biserica Ortodoxa a Greciei. Stie cineva sa fi pocait public?

2. Viitorul lui film este despre martirii catolici, nu despre mucenici ortodocsi!

3. Desigur, exista si alte carti ortodoxe in japoneza, de vazut aici (pentru cei care studiaza limba japoneza si cauta o lectura duhovniceasca, pentru a studia mai cu spor). De asemenea, este de remarcat ca s-a facut, deja, in coproductie japonezo-apuseana, un alt film, dar despre martiriul crestinilor din lagarele japoneze din Al Doilea Razboi Mondial (deci nu din veacurile trecute). El se numeste „To end all wars” si are cateva elemente crestine de forta, aducand aminte de mucenicii nostri ortodocsi români sau de alte natiuni ori etnii din inchisorile comuniste. Daca ei pot face – si au si succes – noi de ce sa nu folosim arta cinematografica in scopuri apostolice/misionare si pastorale ORTODOXE, pentru ca iubirea aproapelui nu sufera sa vada cum ateii, paganii si heterodocsii sunt lipsiti de Adevar si Harul mantuirii, adica in afara Bisericii Ortodoxe! Noi l-am gasit aici, dar poate ca il veti gasiti intr-o varianta mai buna altundeva si ne veti semnala si noua. In scop aghiologic si apostolic ar fi si mai de folos un film despre mucenicia ortodocsilor chinezi, omorati acum mai bine de 100 de ani, in cadrul asa zisei rascoale „a boxerilor” - subiect pe care, probabil, il vom relua intr-o postare separata!

]]>